18 noiembrie, joi. Din Florentin ajungem repede în Albi, orașul roșu al Franței cum mai este supranumit, și ne instalăm într-un camperstop al municipalității, gratuit. Sunt multe autorulote aici și nimic nu pare să te trimită la gândul că nu sunt turiști sau că fiind noiembrie și deci mai răcoare, numărul călătorilor s-ar fi împuținat. Imediat după 1 p.m. ieșim ca să vedem centrul orașului. Trecem peste râul Tarn pe podul nou și admirăm podul vechi.
Vizităm buricul târgului, ne fâțâim pe lângă zidurile roșii ale orașului și apoi ne despărțim. Eu vreau să văd muzeul Toulouse-Lautrec. Acesta e un muzeu de artă dedicat în principal operelor lui Henri de Toulouse-Lautrec, născut în Albi, și instalat în palatul Berbie. Cu peste 170.000 de vizitatori pe an, este unul dintre cele mai importante muzee din Occitania în ceea ce privește prezența turiștilor.
Ies din muzeu oarecum necăjit gândindu-mă că parcă totuși sunt prea puține tablouri ale artistului și cred că unul care ajunge să vadă locurile unui artist ar trebui să ia seama cumva, fie reprodus undeva la scară mică, fie digital, de toate creațiile aceluia. Așa văd în Albi câteva, în Louvru altele și cine mai știe pe unde, dacă se poate, altele. Că unele sunt în colecții particulare și deh! nu le poți admira decât ocazional. Intru și în catedrala Sainte-Cecile, cea mai mare biserică din lume construită din cărămidă roșie.
Așa cum cade lumina peste ziduri, în noiembrie, aproape pustiu, orașul roșu mi se pare fascinant și mă încearcă un sentiment prematur de tristețe că rămânem doar o zi. Trebuie să ne întoarcem aici, îmi zic.
După 16.00 ne întoarcem, deja se răcorește. Mâncăm în căsuța noastră mobilă și ne petrecem toată seara în veselia copiilor.
19 noiembrie, vineri. Astăzi sunt matinal. Vreau să plecăm devreme și să ajungem pe lumină. Mă trezesc la 06.45 și la 07.20 plecăm spre nord. Copii stau cuminți în scăunelele lor, pe jumătate adormiți.