Vineri, 24 iunie, în zi de sărbătoare plecăm iar la Mădăraș să vedem câmpul de lavandă. De data asta nu l-am mai întrebat pe Gabriel ce vrea să facă, i-am spus doar că vom merge cu toții în Tărâmul Lavandei. Și s-a bucurat nespus sărind de pe un picior pe altul de nerăbdare. Oricum pe drum, în stilul care începe să îi devină propriu, nu ne-a slăbit cu întrebările, mai avem, ajungem, cât mai este, când ajungem, am ajuns… Ilinca prin comparație a fost mult mai liniștită.
Am plecat după 15.30 cu gândul că parte din căldura mare a zilei o pierdem pe drum. Odată ajunși ne-am instalat cam unde am stat și anul trecut, în lucernă. Doar că acum era cosită. Mai târziu s-au așezat în apropierea noastră niște familii de tineri, cu cortul.
Am trecut printre rândurile de lavandă, inspirând cu nesaț parfumul și ferindu-ne de albinele ce hărniceau neobosite. Era un zumzet continuu. Când ne-am întors la Andi, după ce am bătut câmpul albastru în lung și-n lat, Gabriel ne-a întrebat: mai mergem o dată?
La un moment dat în timp ce se întuneca s-a făcut liniște. Zumzetul a încetat. Încă m-am dus neconvins și m-am aplecat peste lavandă să ascult. Albinele plecaseră la culcare. Am băgat și copiii înăuntru la somn.
A fost o noapte binecuvântată în arome de lavandă.