20 septembrie, luni. La 11.20 părăsim campingul și mergem în Ars-en-Ré să vedem biserica cu vârful negru, Saint-Etienne și centrul satului. Apoi o luăm către Île d’Oléron. O insulă plată, asemănătoare cu Île de Ré, de care nu e foarte departe. E lungă de 34 km, are o lățime maximă de 12 km și cel mai înalt punct la 34 m deasupra nivelului mării. Din 1966 este legată de continent printr-un pod rutier, lung de 2.862 m, al treilea cel mai lung pod din Franța după cele din Saint-Nazaire și île de Ré. E a doua cea mai mare insulă a Franței după Corsica. (am citit pe wikipedia…)

La 16.00 suntem în campingul Airotel Oleron care are și cai și piscină și loc de joacă fain. Este plăcut și călduț și după ce se trezește Ilinca mâncăm afară cârnați cu cartofi, toată gașca și apoi mergem la plimbare în Chateau d’Oléron, capitala istorică a insulei. Cetatea este impozantă, începută din ordinele lui Richelieu și finalizată sub supravegherea lui Vauban.  La întoarcere mă dor atât de tare picioarele încât de abia mă mai pot mișca.





21 septembrie, marți. De dimineață cerul a fost acoperit de nori și e frig deși prognoza pe weather.com era bună, vreme cu soare. Mă rog, nu e prima dată când nu se potrivește. Așa că m-am îmbrăcat, mai gros. Asta doar ca să mă dezbrac o oră mai târziu întrucât a ieșit soarele. Ne hotărâm să mai rămânem o zi aici. Dăm o raită pe la locul de joacă și apoi merg doar cu Ilinca să vedem caii.

Se pot face și cursuri de călărie aici. După prânz facem baie în piscină cât doarme Ilinca. Eu și Gabriel. Apoi după ce se trezește, îi pun și ei apă în piscinuță. Este veselă nevoie mare din nou. Seara mai facem o tură bună de plimbare prin orășel. Vedem și portul turistic.

Descoperim o zonă de skateboard pustie și Gabriel trebuie să își încerce și el abilitățile.
Ni se pare părăsită toată localitatea. Rareori vedem câte un om și doar din când în când mai trece câte o mașină.
22 septembrie, miercuri. După micul dejun Ilinca, ca niciodată până acum, stă cuminte la o ședință foto spontană.

La 11.00 părăsim locurile. Am plătit 18 euro pe noapte cu ACSI Campingcard plus 5 € pentru Gabriel. Nu știu de ce am avut impresia că dacă ajungem suficient de aproape, putem să vedem Fort Boyard în toată splendoarea lui. M-am uitat eu pe hartă unde este cel mai bine să ne plasăm și am ajuns într-o pădure, în apropierea unei plaje minunate. Lângă Boyardville. Apropierea însemna vreo șapte sute de metri. Am mers singur. Bătea vântul, erau windsurferi, oameni pe nisip și din cei care pescuiau cu mâinile în picioarele goale în marginea apei. Fortul însă era departe.


Plecăm mai departe către capătul de vest al insulei și ne oprim pentru masa de prânz la Chemin du Sabia 140, în Saint-Denis-d’Oléron. E doar un fel de parcare în apropierea apei, fără utilități dar e plin de campere și abia găsim un loc. Unii par a fi aici de multe zile. Cât mănâncă cei mici mă duc și eu să văd dacă pot pescui din picioare. Iau cu mine și o pungă de un leu. Pentru orice eventualitate.

Nu am prins nimic cu pescuitul la picior dar plimbarea printre alge, pe pietre, printre mii de vietăți minuscule care tresăreau la mișcările mele și în mirosul pătrunzător de sare și iarbă marină îmi dă o stare de încântare. Farul Chassiron este aproape și este la capătul vestic al insulei. Urcăm 224 de trepte și suntem în cel mai înalt punct al insulei. Doar eu și Gabriel. Se vede hăt până departe iar grădinile de dedesubt în formă de roză a vânturilor sunt amețitor de frumoase.

Către seară ajungem la Vignoble Vincent. Ne instalăm în locul indicat de proprietar, cumpărăm niște vinuri ale casei și apoi ieșim la plimbare în împrejurimi. Dormim în vie. Noi și alți degustători. Pasionați de natură și liniște.


23 septembrie, joi. Ne trezim după 09.00. E ultrasenin doar bate ușor vântul. După ce facem niște cumpărături esențiale la 13.00 suntem la Chez Mumu în Saint-Trojan-les-Bains. Sunt doar trei locuri pentru campere. Gratuite dacă cumperi produse sau mănânci la ei. Au o mică terasă în spate iar înăuntru un mic magazin. Seara mănânc primele stridii din viața mea, asezonate cu vin roze. Am băut un pahar de vin și înainte, în Andi, ca să prind curaj și stridiile mi se par acum excelente. Mă tot gândesc să nu mi se facă greață. Sunt total crude și au și puțină apă de mare. Hm! O experiență deosebită pentru mine. Francezii sunt cei mai mari mâncători de stridii din UE. În Franța sunt peste 15.000 de producători de stridii. După cină mergem la plimbare până la ocean.







24 septembrie, vineri. Aș zice că mă doare un pic capul de dimineață. O fi de la stridii! Sau de la vin? La 11.00 plecăm mai departe. E soare și foarte plăcut.

Călătoria spre Soare-Apune, 2021 – Franța 1, Île d’Oléron

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.