23 octombrie, sâmbătă. Când mă trezesc de dimineață încă nu știu dacă mai rămânem o zi sau plecăm mai departe. Programul obișnuit al unei dimineți este să ne dăm jos din pat după ce se trezesc copii și asta de regulă este în jurul orei 09.00. Apoi intrăm la baie, eu primul pentru că apoi mă îmbrac repede și ies cu Dey să își facă și el treburile. Pe când ne întoarcem de la plimbare, eu și cățelul, ceilalți sunt spălați și îmbrăcați și gata pentru micul dejun. Avem o discuție scurtă cu privire la ce mâncăm, negociem doar dacă este cazul. Până încheiem cu masa și savurăm apoi cât de cât în liniște cafeaua se face de 10.30 – 11.00. Apoi facem activități cu Gabriel din caietele de grădiniță sau din altele pe care le avem cu noi. Evident că și Ilinca vrea să deseneze sau să se uite în cărți. Să facă ce face și fratele ei. În felul acesta ajungem la ora prânzului când suntem gata de plecare. Uneori trebuie să alimentez cu apă dulce și să golesc rezervoarele cu reziduuri. Din experiența de până acum, dacă este cazul, și avem unde în locul din care plecăm, fac aceste lucruri fără să mă bazez pe faptul că vom găsi acolo unde mergem. Am pățit de câteva ori că nu am mai ajuns unde ne-am propus sau am găsit alte locuri fără facilități. Și atunci ce-i în mână nu-i minciună!
Până la plecăm mai departe. Avem în gând să rămânem undeva în sud mai multe zile, dacă prindem vreme faină, la apă și nisip. La 12.35 plătesc și o luăm spre sud, spre un alt capăt al lumii. Deși avem doar 80 de kilometri de parcurs, cu toate opririle noastre firești, masa de prânz a copiilor și alte mărunte escale, ajungem abia la 16.30 în cel mai sud-vestic punct al Portugaliei, la capul São Vicente aproape de Sagres. Romanii au numit locul ăsta Promontorium Sacrum, asta pentru că era ultimul loc în care puteai călca în partea asta de lume. Un alt sfârșit al lumii. La Fim do Mundo.
Găsim loc în parcarea de lângă far și mergem să cercetăm locurile.
Odată cu înserarea parcarea a început să se umple de mașini. O mulțime de oameni care au venit să vadă spectacolul serii. Apusul.
Este prima dată de când am plecat de acasă, când auzim călători cu un vehicul vorbind românește. Schimbăm câteva impresii, e o familie de români cu copil, într-o mașină de teren cu număr nemțesc, 4×4, cu cort deasupra.
Apoi ne întoarcem în Andi să cinăm. Până încheiem această operațiune se întunecă cu totul. Stăm în cumpănă dacă să rămânem aici peste noapte sau să plecăm în altă parte, într-un loc mai sigur. De vreun an a apărut în toate povestirile călătorilor prin Portugalia că nu se mai acceptă de către autorități și localnici camparea off-camping și că vine poliția și te alungă. Am văzut și la intrare în această parcare un indicator cu camparea interzisă. De regulă în sezonul estival sunt foarte stricți iar în celelalte luni sunt mai permisivi. Cum ți-e norocul! Mă gândesc dacă să risc să mă trezească în toiul nopții unii să plecăm de aici. Dau o roată pe afară, suntem doar noi cu o autorulotă și câteva mașini mici. Pe park4night este un comentariu al unui alt camperist că a dormit aici fără să aibă vreo problemă, a venit poliția, a dat roată și a plecat. Cică toată nebunia a pornit din cauza windsurferilor care vin cu duiumul în ultimii ani, vara și nu numai, în dubițe mici, oldies, fără duș și toaletă înăuntru și care își fac nevoile pe unde apucă, iritându-i pe localnici și impunând astfel restricții severe.
Până la urmă decid să înnoptăm într-un camping în apropiere, Campingul Orbitur lângă Sagres. Ajungem pe întuneric, caut cu lanterna un loc, e într-o pădure de pini, e plin de nisip și mi-e frică să nu mă împotmolesc acolo. Băiatul de la recepție, simpatic, îmi spune să mă uit cu atenție dar că dacă cumva se întâmplă să mă scufund, să stau liniștit, au tractor să mă scoată și nu aș fi primul caz.
23 octombrie, duminică. Avem parte de o dimineață deosebită, cu ciripit de păsărele, vânt molcom și-un parfum îmbietor de pin. Nu suntem împotmoliți. La 12.00 plecăm. Începând de aseară direcția noastră s-a schimbat, de acum mergem către est. Spre casă.
