Marti, 13 octombrie. După șuierăturile vântului care s-a strecurat toată noaptea prinprejurul nostru, Adriana îmi spune dimineața că a fost straniu și înfricoșător și că nu mai vrea să stăm încă o noapte. Așa că plecăm imediat după ora amiezii către Paleochora. Nu facem decât 47 de kilometri dar cu urcușuri și coborâșuri palpitante, așa cum ne-am obișnuit deja.

În marginea orașului am văzut pe park4night un camping micuț dar care cică are șase locuri pentru campere. Sunt toate ocupate când ajungem noi dar gazda ne oferă două variante unde am putea sta. Alegem una dintre ele. Au și un loc de joacă care îl cucerește pe Gabriel. E singurul copil așa că are exclusivitate. Ne plimbăm pe malul mării. Suntem în sudul Cretei cu fața spre Africa, la marea Libiei. Seara mergem la taverna campingului.

Miercuri, 14 octombrie. Rămânem încă o zi în campingul Paleochora. Vizităm orășelul. Care e deosebit de frumușel.

După ce băieții urcăm treptele de piatră să vedem ruinele castelului Selino și aruncăm o privire asupra împrejurimilor, la întoarcere stăm toți la o terasă în căldura molcomă a amiezii.

Chelnerul ne spune, mândru, că aici este cea mai faină climă din toată Creta, că temperatura ajunge la minim 10 grade Celsius și că cel mai frig este între 20 decembrie și 2 ianuarie după care se încălzește și că se poate face baie, uneori, și în ianuarie.

Joi, 15 octombrie. La amiază părăsim campingul și după ce parcurgem o nouă bucată de drum cretan strâmt și spectaculos, ajungem la 14.00 pe platoul Omalos în Munții Albi, la intrarea în cheile Samaria. Aici aveam să constat că am uitat bușonul de la apă în campingul din Paleochora. Of!

Până ne moșmondim noi și hrănim pruncii, abia la 15.20 trecem de punctul de plată. 5 euro de adult, copiii gratis. Nenea de la intrare ne spune că la 17.00 se închide și că trebuie să ne întoarcem până atunci. Eu îi spun că mergem doar un pic, el ne zice că atunci când ajungem la izvor trebuie să ne întoarcem. Facem 1,7km. Cu copiii. Eu cu Ilinca în ham. Toată lumea urca doar noi coboram treptele. Nu m-am informat bine și nu știu ce a fost în capul meu. Am crezut că vom vedea cheile, imaginea aia care apare peste tot când dai o căutare pe google, în maxim o oră. Am ajuns la izvor, am băut o gură de apă rece și am luat-o înapoi ca să ajungem înainte de închiderea porții. Pe harta pe care am studiat-o acolo, am văzut că până la punctul Samaria, unde am presupus că vor fi fiind cheile e cale de vreo două ore. Am ajuns înapoi frânți și fără suflu, noi, părinții… Gabriel în schimb a fost inepuizabil! Deși treptele înapoi, la urcuș ni se păreau duble și de abia ridicam picioarele să trecem de ele, băiețelul nostru nu și-a pierdut suflul și nici întrebările… Cu toate acestea, când am ajuns lângă cabina portarului sau ce-o fi omul de la intrare, l-am întrebat la ce oră se deschide dimineața… 07.30, mi-a zis, poți intra. Am rămas noaptea, singuri în parcarea de pe Omalos, noi și luna imensă și puzderie de stele…

Vineri, 16 octombrie. La 07.40 sunt primul care coboară spre chei. Ajung după treizeci de minute la popasul de ieri, la izvor. Cum cobor într-una am parte de mai multe răsărituri de soare… la 08.45 ajung la pârâu, la 08.50 ajung la Agios Nikolaos, la 09.10 pârâul a intrat în pământ, la 09.33 ajung la următorul popas și izvor, Prinari Resting Area, la 09.45 ajung la Samaria pe harta aia a lorf, la 10.00 la settlement si la 10.10 mă întorc fără să ajung la ceea ce este în poza aia celebră… Deci după mai mult de 7,5 km, poate opt, nu ating imaginea din vederi. Și mă  întorc cu o atât de mare dezamăgire încât tot drumul de întoarcere nu m-am gândit decât la faptul că nu au intrat zilele în sac, că voi veni cândva altcândva, că da, mai aveam puțin și atingeam punctul dorit dar puterea stă tocmai în capacitatea de a renunța rațional la ceva ce îți dorești când ști că șansele de a obține acel ceva sunt neclare, minime… A fost cumplit. Oricum, ultimii metrii, ultimii doi kilometri, ultimele trepte, au fost o discuție continuă cu mine însumi, uneori cu voce tare sau nici nu mai știu… Am făcut șapte kilometri jumate, aproape opt și nu am atins ținta… dacă mai făceam patru-cinci kilometri ajungeam la capăt dar am ales să mă întorc ăia șapte jumate aproape opt. M-a întrebat surprins paznicul cheilor la întoarcere, rupătorul de bilete, când m-a văzut, la 13.17 minute… dacă am ajuns până la capăt, i-am zis până unde am ajuns și s-a uitat la mine înmărmurit, păi de acolo încep cheile propriu-zise și tot ce e fain… o sudalmă a încercat să îmi iasă din gâtlej dar gâtul îmi era atât de uscat și eram atât de epuizat încât cred că am schițat un zâmbet, i-am zis ceva de copii, că m-așteaptă și nu puteam să mă-ntorc doar seara…

Deși am avut încălțămintea adecvată și am încercat să pășesc regulat și atent, la întoarcere am tras cu piciorul drept patru șpițuri direct în bolovani și cu stângul două… Nu cu voie, e drept. Nu știu exact când dar unghiile de la degetele mari de la picioare mi s-au înalbăstrit și m-au durut tare vreo câteva zile. (După două luni încă sunt negre, sper să nu îmi cadă totuși cum îmi pronostica Adriana).

La 14.40 refrișat pornim către Rethimnon. Ne cazăm printre trestii la Camping Elizabeth la vreo șase kilometri de oraș.

Sâmbătă, 17 octombrie. Mai rămânem o zi după ce negociez prețul de cazare de la 26 euro/zi la 22. Facem baie și ridicăm o mulțime de tumuli. Albă ca Zăpada și cei șapte pitici și alți străjeri…

Seara mâncăm la taverna campingului.

Vine un tip la noi, înalt, pe care-l văzuserăm în bucătărie, erau chelnerița și tipul ăsta doar, și ne zice că a văzut că suntem români și că el e patronul și ne povestește că are un frate căsătorit cu o româncă și că locuiesc în București, și că are un nepot talentat și ne pune un filmuleț cu nepotu-so care cânta: un elefant, se legăna, pe o pânză de paianjen… Râdem toți. Și apoi comandăm o prăjitură de morcovi. Cică specialitatea lui. Se îmbujorează de plăcere, surprins. Și chiar e bună.

Duminica, 18 octombrie. La 12.20 părăsim campingul și plecăm în Rethimnon. Găsim un loc de parcare cu spatele spre mare, chiar lângă fortăreață pe care o vizităm băieții, și absolut întâmplător e gratis. Nu era nimeni la ghișeu.

După ce ne plimbăm un pic pe lângă port facem turul orașului vechi cu trenulețul și vedem obiectivele principale. Mâncăm o pizza excelentă undeva în buricul târgului.

Seara ajungem la lacul Kournas. Vizităm un pic împrejurimile și gata. Somn. Aveam să plătim a doua zi doi euro pentru ședere.

Luni, 19 octombrie. După micul dejun, băieții ne dăm cu hidrobicicleta. Vedem peștișori roșii și galbeni. Carași aurii. Broaște țestoase și păsări asemănătoare cu rațele cu puișorii lor.

După prânz o luăm spre Bali. La 15.00 suntem la Livadi beach. Către seară ieșim să ne plimbăm, Bali are patru plaje principale, Livadi, Varkotopos, Limani și Karavostasi. Noi vedem trei dintre cele patru. Primele. După vile și hoteluri cred că este o stațiune mai cu ștaif. Dar acum e pustie. Noaptea începe să plouă cu tunete și fulgere. E 0.55 și plouă cu grindină și ne zgâlțâie puțin, grindina zici că dansează pe acoperiș…

Marti, 20 octombrie. Ajungem la Cretaquarium dincolo de Heraklion la 13.50. Iese și soarele. Stăm o oră la coadă și îl vizităm în 45 de minute. E frumos făcut dar îmi pare mititel. Seara mergem la cumpărături în Heraklion și apoi pe întuneric și pe o ploaie crâncenă ne întoarcem în fața Cretaquariumului, unde înnoptăm. Trage toată noaptea niște ropote de numa’, când mai tare când mai încet.

 

Grecia de-adevăratelea_6 Creta
  •  
  •  
  •  
Etichetat pe:                                    

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *