Când am ajuns, vinerea, în după masa lui 26 martie încă încărcată de soare i-am povestit lui Gabriel ce scria pe un panou înlăuntrul spațiului numit Castelul de Lut. Că-l făcuseră să aibă unde să se-ntoarcă zânele după lupta aia mare de demult cu nu știu ce zmeu urât. Că aicea fusese locul lor. Și i-am zis, asta de la mine, că zânele astea se pot întoarce dintr-o clipă-ntr-alta, de regulă noaptea și că ar trebui să le așteptăm în noaptea ce urma. I-au sclipit ochii și a fost încântat. Am stat o vreme amândoi de veghe în marginea castelului. El avea o grămadă de dorințe pentru zâne. Aveam și eu câteva. Apoi am adormit. Întâi el. Apoi eu.
Dimineața ne-am necăjit un pic că n-am apucat să vedem vreo zână. Și-am mai mers o dată în vizită, să descoperim vreun semn, ceva că au trecut pe acolo. Nu am găsit nimic. Oricum era sâmbătă și începea să vină o mulțime de lume.